Copilăria la țară

Ieri a fost Thanksgiving Day și nu e o sărbătoare pe care noi o facem, însă, de ce să nu spunem mai mult despre lucrurile sau persoanele cărora le suntem recunoscători. A fi recunoscător, cred eu, se referă la a avea bun simt față de orice a avut un impact în viața ta. Fie că e pozitie sau negativ, ar trebui să fim recunoscători pentru tot ce avem.

Înainte de toate, părinții sunt cei cărora le sunt cel mai recunoscător pentru tot ce mi-au oferit pe parcursul vieții și toate lucrurile pe care le-au făcut bine cu mine să ajung acum așa cum sunt. Am un vis ca atunci când voi fi părinte să le pot oferi alor mei măcar jumate din câte mi-au oferit ai mei.

Dar pe lângă părinții și prietenii mei, sunt recunoscător copilăriei mele.

Copilăria are farmecul ei, chiar dacă poate cei de acum nu vor mai avea nimic din ce-am avut noi (din generația mea și cele de dinainte), ăștia mici au alte preocupări și nu văd o problemă în asta. Sunt din generația Samsung Corby, când ascultam aceleași 4 melodii mereu și ni le trimiteam între noi prin infraroșu (parcă așa se numea nebunia aia). Țin minte și acum că era nebunie mare când venea băiatul de la oraș cu muzică nouă, a fost frebă mare cu Enrique Iglesias – Push vreo 4 săptămâni. Acum când mă uit în spate la copilărie chiar mă bucur că am crescut la țară și am avut parte de toate momentele alea fericite și am reușit să învăț ce înseamnă jocul cu alții și nu Fortnite.

Așa cum spuneam, am crescut la țară și evident că am multe povești pe tema asta: de la furat de cireși la fortărețe într-o mini pădurice (care era de fapt un loc cu boscheți și copaci destul de înalți unde îmi petreceam cam toate serile de vară).

Înainte să povestesc câteva prostii pe care le-am făcut când eram mic, vreau să-ți povestesc câteva lucruri pe care le credeam când eram mic!

În primul rând, zic eu că eram creativitatea în persoană. Adică să-ți imaginezi că cerul la apus e de fapt steagul țării tale, ai nevoie de ceva imaginație. Încă încerc să găsesc răspunsul pentru care credeam eu că asta e ceva logic, adică facea sens în capul meu și nu știu de ce mă gândeam eu cât de mișto e cerul în Portugalia că e cu verde așa și îmi place mie verdele de mor.

Tot din seria de lucruri pe care le credeam când eram mic: Dacă cineva îmi face o poză voi rămâne pe veci în poza respectivă! Eram la grădiniță pe vremea asta și țin minte că era o serbare de toamnă, eu personajul principal – Greierașul. Cum îmi spuneam eu acolo recitalul era ceva de genul:

,,Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Eu nu vreau să fac poză *cu plâns nu așa oricum*
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică…”

Anyway, mi-am dus poezia la bun sfârșit și tot mi s-a făcut poză! Nici cum am înțeles eu că nu rămân în poze nu-mi amintesc foarte bine.

Când eram mic mereu eram julit în genunchi.

Eu cred că aveam o abilitate specială. După fiecare dată când mă loveam pe la te miri ce prostie făceam să mă asigur că nu stau foarte mult neaccidentat. Nu era asta o problemă pentru că aveam moșul satului. Bătrânul care dacă aveai un os deplasat sau ceva… țac-pac te-a făcut bine că ți-a zguduit puțin degetul.

Cum am ajuns eu prima dată la el? Ei bine, într-o parte a curții aveam 3 copaci unde mă jucam eu fotbal pentru ca erau fix între gard și casă.

Adevăratul San Siro

Ei bine, acolo jucam eu fotbal când eram mai mic și cumva am reușit să dau cu piciorul în pământ (atât de bun eram la fotbal) și mi-am dat peste cap degetul mare de la picior (normal că jucam desculț). După ce-am fost la moșulică ăsta care te făcea bine am zis să mai dau un meci de fotbal pentru că mi-am revenit.

Chestia albastră din poză e un geam.

Una dintre prostiile pe care le-am făcut când eram mic a fost să sparg unul dintre geamurile de la casă cu mingea. (pe vremea aia nu erau termopane, ce bătrân a sunat asta). Ai mei aveau ceva treabă prin curte și eu mă pregăteam acolo să ajunge la Borussia Dortmund când BAM! Direct gol în golțul geamului care s-a făcut cioburi. Ce era să-mi mai facă? Golul a fost dat, la Borussia încă n-am ajuns, dar am primit cartonaș roșu pentru acel geam.

Așa cum îți spuneam, când eram mic făceam tot felul de prostii. Țin minte odată că am fost la o casă părăsită cu încă vreo 3 prieteni să culegem și noi câteva cireșe (d-alea mari de găsești cu 50 lei kg în piață). Ține minte, CASĂ PĂRĂSITĂ! Eu eram cel mai înalt dintre ei și trebuia să urc ultimul în copac ca să poată urca toată lumea.

Toate bune și frumoase… apare Tanti Floarea (antagonistul). De ce? Doar ea știe. Nu a apărut oricum, era înarmată cu un băț de trandafir. Norocul meu a fost că eram mai sus și chiar dacă dădea în mine nu prea mă lovea.

Acolo a fost prima mea experiență cu negocierea (deși nu era chiar negociere când baba țipa ca nebuna). Am coborât până la urmă după lungi discuții pe tema asta și partea amuzantă e că a venit la mine acasă după treaba asta să le spună alor mei ce-am făcut (însă deja le spusesem ce s-a întâmplat). Când a ajuns Tanti Floarea tata a întâmpinat-o cu o țuică și deja eram cel mai cuminte copil din sat. End of story.

Și pentru asta sunt recunoscător.

Sunt recunoscător pentru copilăria și pentru poveștile pe care le am de atunci. Mi-ar plăcea să văd din ce în ce mai mulți oameni recunoscători pentru lucrurile și persoanele din jurul lor. Da, oamenii vin și pleacă, dar de ce să nu lași momentul ăla să se întâmple? Vorba aia: ”Living the moment!”

Eu ți-am spus câteva dintre lucrurile pentru care sunt recunoscător. E rândul tău acum să te gândești care sunt acele lucruri sau acele persoane!

C.P.🧐

Atunci când oamenii sunt vulnerabili

Cred că a trecut aproape o lună sau cred că două de la ultimul meu articol, însă nu pot să zic că e o scuză. N-am avut cred inspirația pentru a scrie ceva, orice. Nu mi-a plăcut niciodată să scriu despre lucruri pe care nu le simt, despre lucruri care vin și trec. Vreau ca toate lucrurile pe care le am de spus să rămână undeva și mai mult decât atât, să conteze.

Ora 4:25. Atât e acum când scriu articolul ăsta în care vreau să arunc pe masă toate subiectele pe care, cred eu, oamenii le discută acum când sunt cei mai vulnerabili. (poate doar mi se pare mie, dar cred că, oamenii la orele astea ale nopții au tendința de a deveni mai vulnerabili, își prezintă o altă parte a lor).

Deși poate nu știu care sunt lucrurile la care oamenii în general se gândesc acum, cred că, sunt lucrurile la care se gândesc cu adevărat, însă în timpul zilei nu au timp de ele. Face sens ce zic? E și vorba aia: ,,Cine ești atunci când nimeni nu te vede?” Și aș completa cu: ,,Ce gândești atunci când ești doar tu cu tine?”

Eu m-am gândit în dimineața asta la cât de recunoscător sunt pentru tot ce am. De la familie până la prieteni, însă vreau să mă rezum strict la ultimele luni din viața mea, cam de când mi-am început mandatul de lider în asociația din care fac parte. Băi, deci simt că am învățat atât de multe lucruri până acum și că m-am lovit și încă o voi face de atâtea lucruri care vor părea la prima impresie ceva fără de rezolvare.

Spuneam că la ora asta oamenii sunt mai vulnerabili. Așa că, voi fi și eu. Am atins în lunile astea niște puncte în care am plâns de fericire că văd cât de bine merg lucrurile. Eram acum câteva săptămâni la Noaptea ONG-urilor (un eveniment în care se strâng ONG-urile studențești din ASE și se prezintă noilor studenți) a fost un moment în care vedeam oamenii cu care am petrecut aproape un an împreună, dar și dintre cei mai vechi ASERiști care vorbeau despre pasiunile lor și cum ASER (Asociația Studenților Economiști din România) a reușit să-i facă să și-o găsească. SPOILER ALERT: mi s-a părut unul dintre cele mai emoționante momente pe care le-am trăit în asociație (…și mi-au dat lacrimile…știți ce înseamnă ca o persoană atât de rațională să se emoționeze dintr-o chestie de genul ăsta? e minunat). Stăteam și mă uitam la ei cum spuneau că ASER e o comunitate de oameni care își doresc mai mult de la ei și nu doar o organizație de studenți.

Trecând la ceva mai recent, când am avut Deschiderea Perioadei de Probă pentru asociație, Victor Țăpeanu a fost omul care ne-a vorbit despre voluntariat și cred că a punctat întocmai lucrurile care contează. Doar că nu vreau să intru în acele lucruri, aș vrea să punctez un alt moment în care am simțit o emoție atât de puternică și cred că era mandrie că fac parte din ceva atât de mare încât… Guess what? Am lăcrimat… (nici colegii din echipă nu mă credeau). Victor vorbea minunat despre greutățile prin care a trecut și mai ales momentul în care m-am emoționat a fost atunci când vorbea de recunoștința pe care noi i-am aratat-o invitându-l la noi. Atunci am simțit că această comunitate de oameni minunați mi-au arătat cumva o recunoștință pentru meritele mele dacă pot spune așa, nu mă refer premii sau ceva…:)) Nu. Mă refer la lucrurile pe care le-am făcut pentru ei, la toate acele prietenii pe care le-am dezvoltat. Pentru asta sunt eu recunoscător.

Victor a mai spus o chestie foarte interesantă care mi-a rămas în minte:

,,Arta e ceea ce îți completează sufletul și e ceea ce îți lipsește în momentul acela din suflet.”

Ei bine, pentru mine arta a fost subiectul pe care l-am abordat de cele mai multe ori la orele astea. Poate și pentru că sunt un overthinker și îmi place să mă afund în gânduri și dacă mai am și cu cine să vorbesc despre suprarealismul lui Dali, cubismul lui Picasso, stăm până a doua zi. În artă și concepte filosofice îmi place să cred că reușesc să scap de realitate, cumva așa mă detașez eu de toate lucrurile care se întâmplă în societate și mă axez pe lucrurile care sunt importante pentru mine. E momentul în care devin egoist și mă gândesc mai mult la mine.

Acum, sunt curios. Care sunt lucrurile care te fac să fii tu cel adevărat, așa cum ceilalți nu te cunosc?

C.P.🧐