Romantismul e de kkt

Odată cu romantismul au început să apară și problemele. Am început să credem din ce în ce mai mult că există o persoană ideală pentru noi. O jumătate care deține puteri asupra noastră. M-am gândit că ar fi un subiect interesant de abordat după ce am văzut un clip pe YouTube cu Alain de Botton în care vorbea despre iubire.


Motivele pentru care facem cadouri

Azi e o zi despre dragoste. Bărbații se dau peste cap să găsească un cadou pentru iubitele lor: cumpără flori, bomboane, tot felul de mici atenții pentru că e 14 februarie. Dar te-ai gândit vreodată că e greșit? Nu zic că e greșit să surprinzi persoana din viața ta, dar faptul că o faci cu un anumit scop. Adică de ce ar trebui să-i cumperi flori și chestii doar la aniversări sau sărbători? Când a fost ultima dată când ai surprins-o, cumetre, cu ceva spontan? Băi, de aici mi se pare că pleacă problema. Suntem adesea preocupați de găsirea unui motiv pentru care să fac lucrurile. O fac pentru că e ziua noastră, o fac pentru că au trecut 3 săptămâni de la nu știu ce, o fac pentru că mâine se împlinesc 2 săptămâni de ,,neceartă”. Implicit găsirea unor motive pentru care să surprinzi pe cineva mi se pare că nu duce la nimic, adică clar se bucură, dar de ce să nu o bucuri mai des cu chestii mici?

Am ajuns mi se pare să ne concentrăm până și în relațiile interumane pe atingerea obiectivelor când de fapt nu e despre asta. Nu ar trebui să avem din punctul meu de vedere un motiv pentru care facem cadouri persoanelor din jurul nostru. Gândește-te puțin la tine dacă de exemplu ai primi fără un motiv un cadou, o carte să zicem, de la un prieten nu te-ai bucura? Eu cel puțin mă gândesc că atunci când primim lucruri de genul sau avem parte de momente așa în viața noastră tindem să ne conectăm mai mult cu persoanele respective.


Poate te întrebi ce legătură au motivele pentru care facem cadouri cu topicul în sine despre romantism. Voiam să fac o introducere despre cum văd că a ajuns să fie înțeles romantismul contemporan. Pe lângă faptul că societatea și industra media promovează o imagine falsă a cuplului ideal, al perfectului în relație, mi se pare că romantismul e cea mai mare prostie și poate cel mai mare rău pe care iubirea l-a întâlnit.

O să înțelegi ce vreau să zic imediat.

Iubirea prin natura ei a fost afectată de curentul romantic din istorie. De-a lungul timpului am observat cum pe rând în iubire apare ,,jumătatea” care îți rezolvă toate problemele existențiale. Cum ,,jumatatea ta” vine cu un atât de mare aport în viața ta încât tu nu trebuie să faci nimic pentru a evolua, a crește împreună. Nu, nu e despre asta în romantism.


Cum a stricat romantismul iubirea?

Minte-mă și spune-mi dacă nu cel puțin odată în viața asta nu te-ai gândit că: ,,Există cineva perfect pentru mine! JUMĂTATEA MEA!”

Să o luăm treptat. Scrisorile de dragoste, literatura romantică, toate formele clasice de a exprima iubirea au în centru un singur lucru comun: idolatrizarea jumătății tale. Ne-am obișnuit și am crescut cu ideea unei persoane care poate veni cu un adevăr absolut în viața noastră legat de iubire. Implicit să credem că există o singură persoană în toată lumea asta care ne poate ajuta să trecem prin viață și să iubim cu adevărat.

Până și în industria media, în cinematografe, în seriale, observăm cum există o poveste de dragoste clasică în care cuplul se întâlnește și ,,trăiesc o poveste ca în filme”. Guess what? E un film. Nu e realitate și niciodată nu va fi. Realitatea noastră e departe de ce observăm în filme. Din toate aspectele menționate, noi avem impresia că în viața de zi cu zi, trebuie să existe acea persoană cu care tu nu ai nevoie să comuni. Nu ai nevoie să-i spui ce gândești pentru că ea știe deja ce gândești. Când ești supărată el să știe de ce ești supărată. B U L L S H I T! De unde vrei să știe un bărbat pentru ce ești tu supărată dacă nu-i spui? N-am ajuns încă capabili să citim minți, până atunci hai să comunicăm.

Există o problemă reală a imaginii pe care o avem creată despre jumătatea perfectă și cum e de fapt realitatea jumătății tale. Discrepanța dintre cele două e creată de faptul că în cinematografie e ilustrată o imagine aproape de perfecțiune, o imagine a idealului așa cum spuneam mai devreme, acolo unde nu ai defecte. Defectele fiind un aspect irelevant în povestea de iubire, în schimb în realitate ai nevoie de asta. Ai nevoie de defecte. Ai nevoie să le cunoști și să le comunici.

Pe bune acum.

Nu există cuplu care să nu aibă o ceartă. Dacă e o relație fără ceartă, e o relație în care nu există comunicare suficientă, poate și rezultată în creierul nostru din imaginea pe care o avem despre cum ar trebui să arate cuplul perfect în filme (ăia care nu se ceartă niciodată). Să nu fim ipocriți și să vedem doar lucrurile bune. E normal să existe defecte, să existe certuri, e normal să nu meargă totul bine.

Nu pot să-mi imaginez o relație fără certuri, contraziceri, discute mai aprinse. Băi, vă vine să credeți că sunt oameni care cred că persoana de lângă ei trebuie să știe ce se întâmplă cu el/ea pentru că ,,dacă mă iubește știe ce am”? *bleah*

E fascinant cum romantismul a reușit să strice o chestie atât de frumoasă.


Sunt de părere că despre relații și iubire ai putea vorbi ore în șir. Am ajuns să cred că o conexiune reală se poate crea și între două persoane diferite atât timp cât comunică. Nu cred în opusele se atrag pentru că pur și simplu contează să aveți lucruri comune, să vă bucurați împreună de momentele amândoi.

Conexiunile reale există. Există și au nevoie de timp pentru a se consolida. Mă îndoiesc că dacă te arunci cu capul într-o relație înainte de a cunoaște real problemele, defectele, toate lucrurile care ar putea să te supere în timpul relației, treaba aia a voastră ar putea merge. Noi ca generație avem nevoie real de conexiuni sănătoase care să ne dezvolte, să ne stimuleze și care să fie bazate pe încredere. Mai mult decât atât, e normal ca într-o relație odată ce se clădește să aveți nevoie de pauze, nu mă refer la despărțiri sau ceva, mă refer că ai nevoie în viața ta de timp al tău pentru a-ți menține o sănătate mentală bună. Ăăă, dar de ce zici asta? Spun asta pentru că odată ce clădești într-adevăr o relație și stați toată ziua unul cu altul uitați cine sunteți. Gândește-te așa, ieși dintr-o relație de 3 sau 4 ani în care a-ți fost în fiecare zi împreună, îți garantez că primul sentiment o să fie de gol. O să realizezi că nu te cunoști, nu știi ce-ți place să faci, te simți de parcă nu ai un scop. Apoi d-asta zic că e important să mai ai și momente ale tale. Tu cu tine.

Cred că asta a reușit cel mai mult romantismul să strice: conexiunea reală dintre oameni.

În final, vreau să te las poate cu o idee pe care n-am acoperit-o: dacă îți dorești conexiuni reale cu oamenii din viața ta acordă timp. Pur și simplu nu grăbi nimic din ce s-ar putea întâmpla între voi. Înțeleg că sunt lucruri care poate vi se par minunate și vai doamne ce bine vă potriviți, însă mai devreme sau mai târziu trebuie să vă cunoașteți cu adevărat și de acolo pot porni toate frustrările care nu vor duce nicăieri. Știu că timpul pentru noi e ceva extrem de important, însă dacă măcar ți-ai cunoaște prioritățile înainte de a începe o relație, cu siguranță te va ajuta.

C.P.🧐

Una dintre prostiile contemporane: multitaskingul

CINE??? EU?? AHHHH POT SĂ FAC 3 LUCRURI ÎN ACELAȘI TIMP! ȘI PE TOATE BINE!

io, acum câteva luni

Puteam să jur că în urmă cu câteva luni una dintre calitățile mele era multitaskingul. Mereu consideram că pot să îmi fac o temă, să stau pe telefon, să mai și gătesc între timp de ce nu? Toate astea la grămadă pentru că aveam impresia în capul meu că finalitatea unor multitudini de lucruri înseamnă că am fost productiv în ziua respectivă, însă în același timp nu înseamnă neapărat și ceva calitativ în final.

Dar nu e o problemă asta. Adică dacă îți definești munca ca fiind ceva: ,,Meh. Nu e bine, dar măcar am timp de Netflix.” atunci e treaba ta. Eu am ales să îmi fac treaba într-un mod cât mai constructiv și să îmi aloc timp pentru a face o muncă calitativă. Nu mă încălzește dacă știu că am făcut într-o zi 14 task-uri, iar la finalul zilei simt că doar a trecut fără să rămân cu ceva real.

Mereu mi-a plăcut să înțeleg lucrurile. Mi-am dat seama recent că treaba asta cu multitaskingul e un alt bullshit pe care cineva îl livrează doar ca să dea bine. De ce? Sună bine în primul rând, adică cine nu și-ar dori lângă el o persoană capabilă să facă 4 lucruri în același timp? Știm cu toții: multe lucruri = productivitatea. Nu chiar. Calitatea muncii de cele mai multe ori când focusul e împărțit în mai multe părți tinde să scadă, iar implicit productivitatea muncii pe care tu o prestezi, indiferent de care e finalitatea ei, vei observa că ori nu ai învățat ceva complet fie că participai la un webinar, ori că nu ai terminat task-ul pe care îl aveai pentru că încercai să fii atent și la webinar. Știu, e un exemplu, dar sper că înțelegi ideea.

Mi se pare că e o bubă a societății treaba cu multitaskingul. Parcă toți te vor cât mai productiv, cât mai multe task-uri pentru că volumul aduce rezultate. Vorbesc din perspectiva unui om al naibi de orientat către rezultate și perfecționist. Tind să lucrez și să-mi fac treaba de atâtea ori încât uit și de mine în unele momente, însă mă interesează ca munca pe care o fac eu să fie cel mai bun rezultat pe care îl pot da. Apoi că dacă mă gândesc așa poate nu toți sunteți de acord cu mine, însă multitaskingul în viața de zi cu zi eu n-am auzit o persoană care să fie conștientă să facă mai multe lucruri odată.

Am auzit la oameni mai deștepți decât mine un lucru interesant care m-a convins total că nu putem face mai multe lucruri în același timp. Spunea tipul respectiv că în creierul nostru nu se pot întâmpla 2 activități în același timp, partea din creierul nostru care se ocupă cu menținerea atenției nu e capabilă să facă multitasking pentru că atenția implicit poate fi asupra unui singure activități de moment. Hai să o luăm așa: încearcă să scrii ceva și să vorbești cu o persoană în același timp, merge? Ai putut să le faci pe amândouă?

Tot bullshit-ul ăsta cu multitaskingul nu ajută pe nimeni de fapt. E doar o minciună pe care să ne-o spunem nouă atunci când credem că de fapt suntem capabili să ducem la bun sfârșit mai multe task-uri simultan.

C.P.🧐

E grele examenele asta!

Odată cu nebunia cu online-ul, au apărut o serie de ,,măsuri” dobitoace, să nu le zic tâmpite. Dintre voi cred că mai sunt și anul I de facultate și vă înțeleg frustrarea de a susține examenele într-un context total nepregătit. Vreau să vorbim azi despre frustrările pe care eu le am asupra subiectului, dar și câteva chestii legate de mentalitatea românilor pe modelul de gândire.

Hai să începem cu mentalitatea. Te-ai scărpina cu mâna stângă pe partea dreaptă dacă auzi modalitățile de a susține examenele pe la ASE (unele dintre ele). Spre exemplu examenul oral, dar despre el vorbim imediat mai multe. O altă modalitate de a da examenul am auzit pe la ăștia mai mici la mate să dai scris + oral. Mi se pare mintea nopții să ai examen la o materie de calcul în format oral. Poate sunt eu mai bătut în cap, dar care e scopul unei materii care realmente nu te ajută în ce vrei tu să faci atât de mult? Dar despre planul de învățământ nu o să mă leg pentru că e o discuție aproape pierdută.


Fuga după infractori

Mi se pare total amuzant cum odată cu digitalizarea a apărut o teamă acută a unor profesori de a nu fi fraudați. Acum pe bună dreptate, dacă nu ai fost vreodată pregătit pentru online și dintr-o dată muți toată materia în formatul acesta, tu profesor fără pregătire te vei lovi de probleme și să fim serioși. Un training pe cum se folosește Zoom-ul nu e pregătire.

Dar hai să ne întoarcem la fuga asta după infractori. Nu știu cum de s-au speriat atât de tare de situația actuală de au venit cu niște idei de a susține examenele de te scarpini cu mâna stângă pe partea dreaptă. Băi, să primești 1 minut pe întrebare mi se pare tare absurd. Ok, o să zici: ,,Hăhă, păi e timp că citești în 10 secunde și ai timp 50 să te gândești să dai un răspuns.” Și eu voi spune că da, ai dreptate, însă problema e din altă perspectivă. Atunci când examenul tău durează prea puțin să ai suficient timp de a analiza întrebările apare un factor important: stresul. E al naibi de stresant să fii pus în situația unor examene de tipul ăsta și mai presus de atât nici să nu poți să te întorci la întrebare sau chiar să fii depunctat dacă te întorci.

Am început să cred că toată vânătoarea asta vine dintr-o teamă a prefesorilor de a nu fi fraudați, însă hai să ne spălăm cu apă rece pe față că stăm de vorbă cu generația care aproape a crescut cu telefonul în mână. Vorbim despre o generație pentru care digitalizarea e o metoda din care pot face o carieră. Dacă studentul vrea să te facă, crede-mă că te face. Studentul român în natura lui e mai predispus spre a copia în timpul unui examen în momentul în care simte că sistemul l-a dezamăgit în vreun fel, nu o zic eu, a zis-o unul mai deștept decât mine și nu mai găsesc sursa de unde am auzit.


Hai că vorbim în public dacă e…

Băi, mi se pare al naibi de greu pentru că mă pun în ipostaza unei persoane emotive, o persoană care are o teamă acută de eșec că poate examnul oral nu e cea mai bună variantă pentru el/ea. Înțeleg că poate e o particularitate și că majoritatea studenților ar trebui să aibă abilități de comunicare, redare a textelor într-o formă filtrată de ei însuși, însă cum să o facă dacă ei nu au fost învățați să vorbească în public. Pentru că, din punctul meu de vedere ține într-adevăr de public speaking ce se întâmplă acolo. Ai vreo 5 minute să te pregătești pentru un subiect pe care îl primești și cam atât.

Cred că problema vine de fapt din subiectivitatea probelor, din gândirea concentrată pe probleme nu pe soluții. Începem o cruciadă pentru a prinde studenții care fraudează în online când aștia vă furau cu voi acolo, pe bune acum. Încerci să crești dificultatea, să pui tot felul de metodologii pentru ce? În sine, dacă vrea s-o facă, o să găsească o soluție și aici mi se pare interesant.

Studentul e orientat mereu pe găsirea unei soluții de a trece examenul, pe când profesorul e orientat să îl oprească pe student din a o face. Apoi mi se pare că focusul profesorului trebuie să fie pe modul în care desfășoară examenul ca să nu mă trezesc cu întrebări de care auzim amândoi acolo sau mai știu eu ce. Hai să ne gândim la încă un exemplu. Atunci când profesorul se focusează pe lucrurile care nu contează, implicit pe problema că e în online deci trebuie să-l fac în așa fel încât să nu copieze, ce-ar fi dacă îl faci să nu-și dorească să copieze din respect pentru tine? Sună ciudat, însă din experiența mea de student până acum, am fost mai puțin tentat să copiez acolo unde respectam profesorul.

În final, hai să ne gândim mai mult la soluții și nu la probleme indeferent că ești student sau profesor.

C.P.🧐

A murit Sora Productivitatea?

E groasă. Vorbim despre productivitate azi. Băi nene, cred că, una dintre cele mai mari probleme în ultima perioadă pe lângă cum ai putea să îți păstrezi sănătatea mintală, e o provocare să rămâi motivat să îți duci lucrurile la bun sfârșit.

Dacă tot a început azi sesiunea, am considerat că poate ajută un articol despre cum să fii mai productiv. Până la urma urmei suntem studenți și majoritatea învățăm toată materia în astea 2 săptămâni. (mai mult sau mai puțin)


Manual de productivitate

Am alcătuit o listă cu întrebări la care ar trebui să îți răspunzi ca să vezi dacă într-adevăr poți fi eficient în mediul în care îți desfășori munca.

  • Unde lucrezi?

    De ce crezi că ar fi importantă întrebarea asta? Crezi că ești mai eficient dacă stai în pat și lucrezi sau dacă ești într-un scaun extrem de confortabil? Ei bine, ghici ce? Nu are treabă neapărat treabă cu locul în care tu lucrezi, ci mai mult cu locul din cameră pe care mintea ta îl asimilează ca un loc de unde tu ești productiv.

    Hai să îți dau un exemplu concret. Mie îmi place ca atunci când lucrez să am biroul curat și toate puse la locul lor, mintea mea asociază statul la birou cu munca, astfel că de cele mai multe ori voi fi tentat să stau la un birou sau să lucrez așa. Dacă voi sta cu laptopul în pat, automat, mintea mea asimilează statul în pat cu sentimentul de relaxare și cel mai probabil voi fi mai puțin predispus să fiu eficient sau productiv atunci când lucrez din pat.

    Concluzia e: Obișnuiește-ți mintea să perceapă locurile din camera/biroul tău ca fiind corelate cu sentimentul de muncă, de a fi productiv.
  • Cum lucrezi?

    Te-ai întrebat vreodată asta? Mă refer la modul tău de lucru și aici poate însemna de la poziția pe care o ai când lucrezi până la distragerile pe care le ai. Aici vreau să punctez o chestie, nu-i așa că dacă bâzâie puțin telefonul parcă ai arunca o privire să vezi ce se întâmplă? Ține tot de modul nostru de gândire, nu e o chestie nouă că în creierul nostru se eliberează chimicale care ne dau o stare bună (serotonină, dopamină) atunci când primim o notificare.

    Ok, ne simțim bine pentru moment că X a trimis un mesaj, dar care era principalul focus pe care îl aveai? Telefonul sau proiectul de făcut? Și aici vin cu o chestie pe care eu am început de câteva luni să o practic, mai recent o practic extrem de des și anume: îmi dau telefonul pe mute și îmi anunț persoanele cu care lucrez sau știu că în următoarele 2h ar putea să îmi dea un mesaj urgent să mă sune. Dacă ceva arde, să mă sune și discutăm mai rapid.

    Aici concluzia ar fi practic să îți găsești o modalitate de a elimina elementele pentru care ești distras, cam tot ce te-ar putea deranja chiar și pentru câteva secunde, pentru că apoi durează 23 de minute și 15 secunde (după un studiu pe la americani) să revii la starea inițială și să te ocupi de ce aveai de făcut.
  • Cât de des iei o pauză?

    Ai auzit de vorba aia: ,,Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”? Nu știu dacă funcționează neapărat că nu sunt neurolog să pot vorbi, însă îmi pot da cu părerea. Ce funcționează pentru mine e să iau o pauză scurtă la fiecare 45 minute, de vreo 5 minute, nu mult. Simt că undeva pe la 45 minute încep să îmi pierd atenția asupra subiectului și aș fi atras să caut alte lucruri de făcut.

    E o chestie interesantă pe care ți-o propun data viitoare când faci ceva, să te uiți întâi la ceas să vezi care e t1 de când ai început ce aveai de făcut. Poate prima dată când am pus mâna pe telefon ori prima dată când ai fost distrat de altceva decât treaba pe care o aveai de făcut.
  • Ești mulțumit de rezultatul final?

Munca profundă duce la un rezultat final mai bun din prisma învățăturilor pe care le ai obținut. În ideea că, odată ce ți-ai concentrat toată atenția pe un singur lucru și ai eliminat elementele perturbatoare, vei observa că și calitatea produsului final e una mai mare. Fie că e vorba de învățatul pentru o materie în ultima noapte, fie că e vorba de un task pe care l-ai primit de la muncă.


Suntem tineri, e normal ca focusul nostru să fie mai greu de menținut atunci când e vorba de lucruri pe care nu le percepem ca fiind plăcute. În ultima perioadă mi-am dat seama că există atâtea metode de a-ți putea păcăli creierul să facă munca grea pentru tine încât nu-ți poți imagina.

Până data viitoare, ține minte un lucru: e mai important să rămâi tu cu ceva la finalul zilei, decât să îți consumi energia pe lucruri care nu contează.

C.P.🧐

Apel la simplitate

În capul meu e o adunătură de omuleți care din când în când își dau întâlnire să mai discute o idee. Cea mai recentă a fost când ascultam următoarea melodie: EYEDROPS – Lucruri simple. Cum discutau ei acolo și dezbăteau semnificația versului: ,,Hai să ne întoarcem la lucruri mai simple…” am zis: ,,Hmm, ce idee bună pentru un articol despre simplitate!”

Despre liniște și simplitate am mai scris, însă vreau să abordez de data asta o perspectivă diferită. Dacă atunci vorbeam despre faptul că uităm să ne bucurăm în haosul de zi cu zi de momentele de liniște, momentele care sunt pur și simplu simple, acum vreau să vorbesc despre cum te-ar putea ajuta simplitatea în viața ta.


Simplitatea e o complexitate în sine.

Sună ciudat? Adică mi se pare că are sens cumva în capul meu și lasă-mă să îți explic la ce mă refer. Dacă complexitatea e dată de multitudinea de variabile posibile, simplitatea de ce e dată? De un număr de variabile? Sau poate de natura ei? Adică nu cred că exagerez când zic că odată cu încercarea de a înțelege simplitatea prin natura ei poate deveni un element de complexitate dat poate de obiceiurile, gesturile și așa mai departe o persoană le face.

Mai cred și că simplitatea e mai mult decât se înțelege în primă fază. La ce te gândești prima dată când auzi simplitate? Puțin? Minimalism? Alb? Eu la asta mă gândesc prima data sau cel puțin sunt câteva lucruri pe care mintea mea le asociază cu noțiunea asta și e interesant cum ajungi să te gândești că dacă simplitatea ar trebui definită conform Dexului e: ,,Însușirea de a fi simplu.”

Mi-am pus întrebarea: ,,Dar ce înseamnă simplu?” și tot în Dex am găsit o definiție pe care vreau să o punctez: ,,..care este într-un singur plan; care se petrece o singură dată.” Și cred că dacă ar fi să fac o conexiune între de ce îmi e greu să leg noțiunea de simplitate de ceva ar fi pentru că sunt prea puține momentele în care într-adevăr suntem simpli. Îmi dau seama de faptul că sunt puține momentele în care lucrurile se întâmplă fără ca noi să le complicăm.

Cât de ușor ar fi să faci tot ce îți propui fără să te gândești de 2 ori înainte?

E oare un moment de simplitate? Poate fi determinată noțiunea asta de frecvența cu care se întâmplă? Ei bine, e o întrebare la care îți poți răspunde singur ori să discuți cu un prieten la un pahar de suc de struguri. Chiar așa, să zicem că ar fi legată de frecvența cu care se petrec lucruri în viața noastră și că lucrurile simple se îmtâmplă o singură dată, apoi sunt memorii pe care le retrăim și le legăm de evenimentul respectiv. Dacă toate ar fi așa, ce te-ar împiedica să creezi momente de simplitate?

Ține minte următoarea chestie atunci când mai ai gânduri îndoielnice cu alegerile pe care vrei să le faci: ,,Dacă nu îți e frică, nu merită!”


Trecutul e simplu, prezentul așa și așa și viitorul Doamne Ferește!

Nu ți se pare că atunci când ne raportăm la trecut ni se par lucrurile atât de simple? Zici: ,,Ok, bun, am trecut prin asta și am învățat ceva!” Cel puțin în majoritatea cazurilor așa ar trebui să se întâmple și o să dau un exemplu poate mai stupid. Când erai copil, poate te-ai fript la mână la sobă (vorbește copilul de la țară din mine) automat în creierul tău se va crea sentimentul de acolo e un pericol și de acum știu că dacă fac acțiunea asta se întâmplă lucrul ăsta. Deci prin urmare poate părea simplu trecutul, însă de cele mai multe ori nu e așa pentru că trecutul le influențează pe celelalte. Îți influențează prezentul. Îți afectează viitorul.

Știu că nu toate problemele pot fi lăsate în spate atât de ușor, însă ce-ar fi dacă te gândești la trecut raportându-te direct la prezent și viitor? De exemplu, dacă ești în momentul de față prezent și ai o problemă, o dilemă, ceva… Întreabă-te următoarele chestii:

  1. Cum mă afectează pe mine acum?
  2. Cum mă poate afecta pe termen lung?

De acolo crede-mă că mai e un singur pas pentru a începe să vorbești cu tine într-un mod sănătos. Să îți pui întrebările potrivite, să te gândești la cum lucrurile pot merge într-o direcție mai bună raportându-te la trecut.

C.P.🧐

E ok să-ți fie frică

Când a fost ultima dată când ți-a fost atât de frică încât să nu poți lua o decizie? Sau ultimul moment când ai amânat ceva pentru că simțeai în adâncul tău o angoasă care parcă nu te lăsa să mergi mai departe?

Cred că, peste sentimentul de frică nu ai cum să-l depășești în mod direct. Nu am venit să îți spun că vreo metodă inovativă despre cum să scapi de frică pentru că majoritatea dintre ele sunt bullshit-uri pentru că le-am încercat. Aproape pe toate. În schimb, sunt aici să îți spun că e ok să-ți fie frică și cum e în natura creierului nostru să creeze sentimentul de frică atunci când se simte amenințat.


Ce se întâmplă în creierul nostru atunci când ne e frică?

Partea responsabilă de transmiterea sentimentului de frică, e cea mai veche formată din creierul reptilian și sistemul limbic de vreo 150 de milioane de ani (dacă nu mai mult). Ei bine, partea asta a creierului e cea care are misiunea de a te ține pe tine în viață, deci e în natura noastră ca atunci când simțim o amenințare ori atunci când urmează sau avem impresia că poate urma ceva care ne-ar putea face rău, creierul nostru să elibezere anumiți hormoni care transmit informații negative.

Odată ce pierzi lupta cu creierul tău și preia controlul partea respectivă, se instaurează un ,,tunnel vision” adică de la sine înțeles, îți pierzi capacitatea de a vedea stânga dreapta ori să fii conștient de efectele pe termen lung ale fenomenului. Astfel că, de fiecare dată când creierul nostru e provocat sau amenințat e bine să fim conștienți de elementele neuronale din capul nostru. Atunci când creierul se simte stresat, eliberează cortizon (sau hormonul stresului) care transmite apoi informații negative de vreo 3 ori mai grele ca intensitate decât informațiile pozitive și e de înțeles că atunci când simțim frica să o simțim în tot corpul.

Ei bine, cum ai putea să îți ,,calmezi” din sentimentul de frică? Aici te poate ajuta neocortexul (ultima parte a creierului, evoluată ceva mai recent). El e responsabilul pentru moralitate, empatie, gândire critică și așa mai departe. E o idee să reduci nivelul de teamă prin comunicare. E important să înțelegi în momentul în care afirmi: ,,Mi-e frică!” în creierul tău se trimite un răspuns emoțional părții din creier mai veche, așa că, ajută să comunici cu cineva despre problemele tale, iar în momentul în care simțim empatie nivelul de cortizon din creierul nostru scade.


Dacă nu ți-e frică, nu merită!

Acum ceva timp am început să fiu preocupat de neuroștiință, de cum aș putea să îmi păcălesc creierul să facă lucruri mai grele, mai repede și de ce nu? Mai multe. La câteva luni după ce am început parcursul respectiv mi-am dat seama că spuneam oamenilor din jurul meu: ,,Dacă nu ți-e frică, nu merită!”, însă nu mai știam de unde am în cap vorba respectivă, de unde am auzit-o. Acum câteva ore mi-a apărut în recomandări același TEDx-ul din care am auzit-o și m-am bucurat că e chiar cu una din trupele mele preferate.

Pentru mine sintagma anterioară reprezintă mentalitatea pe care am avut-o în cele 4 luni de când o spuneam oamenilor și mi-a luat ceva (recunosc) să o aplic și pentru mine. Înseamnă să îmi las jos toate barierele și toate întrebările de genul: ,,Ce-ar fi dacă e adevărat?” sau ,,Ce mă fac dacă se întâmplă asta?” și mi se pare total greșit pentru că toate scenariile pe care noi ni le facem, nu sunt decât scenarii până la proba contrarie. Ai de gând să-ți fie frică de ceva toată viața fără să încerci să îți invingi temerile?

Ce mi se pare interesant e că eu spuneam asta oamenilor, însă mie îmi era frică. Nu pot să fiu ipocrit să zic că dacă știu lucrurile astea mie nu îmi e. Am trecut prin momente în care simțeam așa cum spuneam mai sus, o angoasă care nu mă lăsa să fac nimic cu timpul meu, stăteam și pierdeam vremea cu scenarii imaginare pe care mi le făceam aiurea.

Cred că cea mai importantă lecție pentru anii în care mi-a fost cu adevărat frică de anuminte lucruri e că nu ai decât să o iei așa cum e și să te obișnuiești cu frica. O să rămână acolo și o să crească dacă tu nu iei acțiune. Mă gândesc că nu preferi să stai toată viața cu o frică care la un moment dat îți poate afecta relațiile cu cei din jurul tău. Ah, mai e o chestie. Noi ca popor suntem unul cu un nivel de încredere în sine foarte scăzut, de cele mai multe ori comportamentul nostru e influențat de factori externi. De momentele pe care le-am trăit sau le trăim, de momentele pe care ni le imaginăm că se pot întâmpla fără certitudinea că va fi așa.

Ce vreau să zic cu toate aste e că, dacă îți e frică de înălțime cel mai probabil o să-ți fie frică toată viața până nu faci ceva în privința asta.


În final, vreau să te las cu o temă de reflexie. Gândește-te cum ar fi să îți fie frică în fiecare zi, timp de 2 ani, 3 ani, hai 5 ani de ceva ce nu s-ar putea întâmpla. Cum vei fi după anii ăștia? Ți-ar plăcea ca tu cel de atunci să fii așa?

,,Dacă nu ți-e frică, nu merită!”

C.P.🧐

Partea 2: Hello, 2021!

7 ianuarie 2021.

Hai că a trecut și 2020 dacă e. Fix cu câteva zile înainte de a se încheia anul am început să îmi notez lucruri pe care mi le doresc în 2021 și nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut în momentul în care m-am apucat să scriu articolul următoarea listă:

,,Mindfulness & Yoga”

Atât.

Ok, dar de unde asta cu mindfulness & yoga? A fost un an al naibi de sedentar pentru mine, un an în care am luat în greutate 13 kg în aproximativ 6 luni (greu de crezut, dar s-a întâmplat). Pentru mine a fost un mic șoc să iau atât în greutate într-un timp atât de scurt, fiind genul de persoană care nu ia deloc ușor în greutate pentru că aveam un stil de viață extrem de activ înainte de pandemie. La sfârșit de an mi-am zis că trebuie să încerc ceva nou și prima dată m-am gândit la yoga. Apoi mi-am zis: ,,Hmm, nici meditația n-am mai practicat-o în ultimul timp!”

Așa că, înainte de Crăciun, fix pe 24 decembrie am început o rutină zilnică. Dimineața 15 minute de yoga și 10 de meditație și seara 15 minute de meditație înainte de culcare. La momentul în care scriu articolul se împlinesc aproape 2 săptămâni de când am deprins acest obicei și bă chiar dacă sună a bullshit că simți o diferență, chiar o simți. Cel puțin eu mă simt mai împăcat cu deciziile pe care le iau și simt că după fiecare sesiune de meditație sunt mai calm și ”down to earth”.

Recent ascultam un podcast cu James Clear (autorul ”Atomic Habits” – minunata cartea) în care povestea că un obiecei pe care ți-l creezi încetează să mai fie unul în momentul în care nu-l mai practici. Adesea ne gândim că trebuie să faci un lucru o perioadă de timp ca să îți intre în rutina zilnică, însă nu te aștepta miraculos ca după 21 de zile în care faci ceva să fie atât de ușor, să ai un ”habit”. Aceeași poveste și cu yoga și sesiunile de meditație și o să le iau pe rând.


Yoga

Băi, am început prin a mă documenta. Cred că, e de fapt primul pas când vrei să faci ceva. Orice. Mi-am luat câteva cărți în format pdf peste care să arunc un ochi din când în când pentru noi poziții de yoga și cum să le fac mai corect. Apoi m-am mutat pe YouTube… și doamne câți creatori de conținut pentru yoga sunt! Mi-am găsit un program scurt de 10 minute și am mai adăugat câteva mișcări dintr-o carte și mi-am făcut un mic set de exerciții pe care le fac dimineața pentru a îmi revine mai ușor după un somn lung, prost sau de orice fel.

Ce-am observat după 2 săptămâni?

În primul rând, am mai multă energie. Înainte de asta îmi făcusem un obicei ca în prima oră să nu deschid telefonul de când mă trezesc și să fac ceva prin casă tocmai ca să prind energie pentru toată ziua, însă adesea existau și anumite dureri (alea când ai dormit prost și așa mai departe). Ei bine, sesiunile astea de stretching chiar ajută să îți intri în ritm mai repede și în sine să începi ziua mult mai productiv.

Cred că, de fapt e principalul beneficiu pe care îl are yoga. Îți dă un boost de energie. Evident că sunt amator și probabil așa voi fi toată viața, însă mi se pare sănătos pentru o persoană să înceapă dimineața cu energie, parcă și task-urile zilnice sunt mai ușor de făcut atunci când ai un vibe bun.

Despre yoga o să mai vorbim în alt articol când mai prind niște experiență.


Mindfulness

Am început recent să folosesc noțiunea de mindfulness atunci când mă refer la meditație. Despre meditație pot să zic că de vreo 3 ani o practicam așa din când în când, atunci când mă simțeam anxios, stresat, presat de contextele sociale sau pur și simplu voiam să scap de realitate pentru câteva minute.

Recent am început să mă documentez și să încerc să înțeleg mai mult filosofia din spatele mindfulness-ului. Lucrul care mi se pare foarte interesant de punctat aici e că științic vorbind la nivel neuronal se întâmplă niște modificări atunci când pe o perioada îndelungată de timp practici meditația în care meditezi constant între 27-28 minute pe zi. Ceea ce nu e un lucru extrem de greu, odată de reușești să te obișnuiești cu modul de a medita (căci sunt mai multe modalități de meditație) lucrurile vin extrem de ușor.

Spuneam mai devreme că mi-am creat o obișnuință din a practica meditația la începutul zilei și la sfârșitul ei. Nu o recomand pentru cei care sunt la început la nivelul ăsta, însă cred că și 5 minute te-ar ajuta, începând cu pași mici. Poate meditația ghidată e o soluție, nu știu. După vreo 2 săptămâni e cert pentru mine că: încep ziua mai energic și productiv și noaptea dorm mai bine.


Și cam asta e pe început de 2021. Sper să fie un an cu măcar 5% mai bun decât anul precedent.

C.P.🧐

Partea 1: Încă puțin…

20 decembrie 2020.

Mai e foarte puțin și vine Crăciunul, apoi Anul Nou, apoi vom începe 2021, un nou an un nou eu??? Sună cunoscută povestea? E momentul din an când te uiți în spate și te gândești ce-ai făcut un an întreg și parcă nu vezi că ai făcut atât de multe, poate 3 lucruri ceva mai mari: facultate, job și ieșiri cu prietenii. Ciudat că în astea 3 nu ești și tu, nu?

Băi, o simt de parcă ieri a început pandemia. Cu teamă de necunoscut pentru că așa începe totul și timpul te obișnuiești și cu restricțiile și cu tot pe parcurs. Acum, mai mult ca niciodata aș face tot posibilul să mă văd cu prietenii mei și să ne luăm în brațe fără mască, să văd oameni fericiți care zâmbesc, oameni posomorâți și așa mai departe, să văd expresiile oamenilor. Mi se pare amuzant cum anul 2020 a dat o altă semnificație zicalei: ,,Zâmbim cu ochii!” dar e ok și o să îți explic imediat de ce.

Pentru mine 2020 a fost un an al naibi de bun. Iau parte la cele mai importante experiențe din viața mea profesională, mi-am dat seama lucrurile care contează pentru mine cu adevărat, am văzut că nu am nevoie să cunosc 100 de oameni dacă am maximum 10 cu care pot să împărtășesc totul. Mi-am dat seama de lucrurile care mă supără, care mă frustrează și care mă liniștesc. Mi-am început blogul după 4 ANI și cred că dacă nu era pandemie nu erai aici să citești articolul meu.

Vreau să îți spun câteva dintre lucrurile pe care le-am înțeles despre mine și societate în anul ăsta:

  • Nu mai citesc atât de mult. Mi-am dat seama că, înafară de filosofie și câteva bibliografii, nu mai sunt atât de atras de a citi despre un subiect anume care mă interesează și prefer să o fac prin audiobook-uri sau podcast-uri, pur și simplu pentru că pot să mai fac și altceva pe lângă. Uite, de exemplu, atunci când lucrez prefer să am un podcast pornit undeva în fundal ca să asimilez informația în subconștient. Cred și că mi-am pierdut răbdarea de a mai sta să citesc o carte, când pot să îmi iau informația din cu totul alt mod. (+cărțile pe care mi le doresc acum să le citesc, nu prea le găsim pe la noi și abia le găsesc în format electronic);
  • Nu am răbdare! Aveam impresia despre mine că sunt un om foarte răbdator (și aveam dreptate… în mare parte!). Ideea e că, odată cu toate activitățile mutate în online mi-am pierdut din răbdarea pe care poate aș fi avut-o față în față cu alți oameni, iar atunci când ideile sunt dezbătute de 20 de ori cu alte cuvinte sunt ARGHHH!!! Probabil și pentru că îmi doresc să nu stat prea mult pe un scaun și să fiu cât mai eficient în ceea ce fac;
  • Ascult cu totul altă muzică. Băi, am dat de niște oameni mișto care mi-au arătat câteva trupe românești, iar acum ascult în proporție de 80% muzică noastră. Înainte de asta, aveam impresia că muzica de la noi e atât de banală, încât nu merită, dar încearcă următoarele trupe și mai vorbim: EYEDROPS, Om la lună, Byron, Vița de Vie, Vama și lista poate continua. (poți citi mai multe pe tema asta în alt articol – Muzică de ocazie);
  • Am renunțaț la tot ce era toxic în viața mea. Orice poate însemna asta. Oameni. Job. Tot. Mi-am dat seama, așa cum spuneam mai sus, că sunt câțiva oamenii care chiar merită pe bune să-i ai lângă tine indiferent de ce se întâmplă. Doar gândește-te, din zecile de prieteni cu care te vedeai înainte de pandemie, cu câți ai păstrat legătura? Nu e ciudat că oamenii vin și pleacă din viața noastră și că au rămas foarte puțini din cei care chiar sunt prezenți?;
  • Anul meu de voluntariat. That’s a long story, fast forward la momentul în care am ajuns Strategic Leader în ASER, mi-am dat seama de câteva lucruri destul de importante despre mine și anume:

    1) Niciodată nu e doar despre tine! Băi, e legit treaba asta, într-o comunitate de genul nu ai cum să reușești dacă te gândești doar la tine și că o să te ajute experiența de voluntariat la CV. E un obiectiv fals pentru că o să ajungi la interviu poate și când te pune recruiterul să îi vorbești despre experiența ta de voluntariat și vede că nu ești pasionat de ea, cum vrei să fii tu omul cu factorul diferențiator? Am înțeles că pentru mine e mult mai important să aduc input-ul meu într-o comunitate de studenți sau orice fel de comunitate în care pot schimba ceva și în pofida așteptărilor mele (pe care nu mi le setez așa repede) lucrurile s-au schimbat în bine. Odată ce ești alături de oameni cu care poți face o schimbare: dezvoltarea personală, beneficiile cu care vine voluntariatul și așa mai departe sunt doar factori atrași de faptul că ai făcut ceva cu pasiune și crede-mă: Dacă faci ceva cu pasiune, ajungi oriunde îți propui!

    2) Asigură-te că te faci remarcat! Aici e o discuție interesantă, nu încerca să te faci remarcat prin vestimentație, prin cât de vocal ești într-un mod negativ în contextele de lucru, fa-o proactiv prin implicare și seriozitate. Nimănui nu-i place să lucreze cu oameni care întârzie și mai mult procesul creativ. Ah, ai nevoie de atenție? Well, găsește contextele potrivite în care să o faci și asigură-te că oamenii te vor cunoaște pentru valorile tale reale și nu pentru toate momentele în care ai distras atenția;

    3) Mereu să fii în cautare de comunități în care te potrivești! Băi, e evident că noi căutăm să fim parte din comunități. Ca tineri suntem atrași de ideea de apartenență la grup, iar faptul că fac parte dintr-o așa comunitate de oameni pasionați e clar pentru mine că modul în care pot aduce un impact real în societate e prin participarea activă la tot felul de inițiative. Chiar dacă acum suntem în online, lucrul ăsta ne împinge să ieșim mai mult din zona de confort;
  • Școala nu înseamnă totul. Hai să stabilim ceva de la bun început școala ≠ educație. Mi-am dat seama acum, în anul III de facultate că plec la drum cu un bagaj de 25% de informație pe care o rețin și care m-ar ajuta cu adevărat în viață. Of-ul meu cel mai mare e că mai am puțin și îmi dau licența la o facultate de Relații Economice Internaționale și nu am avut o materie legată de comunicare. Am făcut mate, statistică… Materii cu care în profesia ta nu te vei întâlni așa des, așa că, mai bine înțelegi că vei găsi informația de care ai nevoie în complet altă parte decât în școală (mai sunt mici excepții);
  • Nu ai idee că ești prost până nu arăți că ești. Nu credeam că o voi spune vreodată, dar chiar sunt prost uneori și e ok. Mi-am dat seama în anul ăsta că trebuie să recunoști când ești prost și greșești, adică de ce o problemă asta? Mi se pare că încăpățânarea asta de a fi mereu cel care are dreptate e atât de greșită și ne oprește din lucrurile care chiar contează cu adevărat.
  • Limitele noastre au fost atinse de multe ori. Cine credea că autoizolarea o să îți dea atâta de gândit. Cred că, cumva, faptul că am stat mult timp doar noi cu noi ne-a făcut să vedem de fapt care ne sunt limitele și ne-au împins să ne cunoaștem mult mai bine. Mi-am atins anumite limite ale răbdării de exemplu pe care nu credeam că le voi atinge vreodată.
  • Am renunțat să mai fiu prost informat. Anul dezinformării?! Probabil. Suntem martori la ce poate însemna proasta informare cu privire la un subiect, iar în momentul în care subiectul este un potențial beneficiu pentru alți indivizi, dezinformarea este un tool interesant. Am ales să îmi iau informația particular, din toate locurile în care aș putea să găsesc o informație corectă. O să zici: Ok, dar cum șții de unde e informația corectă? Evident nu mă duc să mă interesez despre date medicale de la un jurnalist, nu?
  • Am renunțat la a fi indiferent. Mi-am propus să renunț la a mai fi indiferent și efectiv să iau parte activ la toate contextele în care mă pot implica civic. Am observat cum anul ăsta (cel puțin) tinerii au devenit al naibi de indiferenți, însă în același timp foarte vocali. Gen, bro, nu-ți convine ceva spune sau fă ceva, dar asta e o altă discuție.

Băi și aud frecvent ,,cel mai nașpa an” și nu sunt de acord. Ba chiar propun să începem un mic challenge:

Challenge #NOTreallyWORSTyear

  • Dă un share articolului pe rețelele de social media;
  • Povestește un lucru pe care l-ai învățat despre tine sau despre societate în anul 2020 împreună cu #NOTreallyWORSTyear;
  • Let the positivity flow around us!

SEE YOU IN 2021!

Patriotismul la români

Tocmai ce a trecut 1 decembrie și mi-am dat seama de ceva – patriotismul e o boală tare grea la noi.

– Ăăă, de ce spui asta?

Băi, am obsevat 2 tabere pe Sfântul Facebook. Una dintre tabere (din care fac și eu parte) postau mesaje pentru România și pentru românii de peste tot. Ba chiar am văzut câteva mesaje super drăguțe care te făceau să ai încredere că mai sunt oameni în țară care o iubesc. Cea de-a doua tabără o voi numi ,,HUO! IPOCRIȚILOR!” (căci așa mi s-au părut toate mesajele lor adresate ,,iubitorilor de țară” în viziunea lor).

Jur că m-am enervat când am văzut un colaj cu câteva tragedii (Colectiv, Caracal, animale ale străzii, etc.) și cu mesajul: ,,Azi vă iubiți țara tare mult, românilor!”. Poate sunt eu mai tâmpit și nu înțeleg, dar unde e legătura dintre pământul românesc și națiunea (oamenii care trăiesc aici)?! Ok, înțeleg că există corupție, că fiecare își vede interesul și vrea să-i fie lui bine înainte de a se gândi la altul. Nu neg lucrurile astea, dar de unde vine această ură?

Hai să o luăm așa.

  • Cine e de vină pentru un sistem educațional la pământ? Țara? Oamenii din ea?
  • Cine trebuie blamat pentru faptul că sistemul medical e așa cum e? Tot țara? Ori oamenii care o conduc? (…sau ce fac ei acolo că numai conducere nu e)

E o vorbă care mi se pare că definește perfect spiritul românului: ,,De ce să repar acolo unde merge legat cu sârmă?” Exact așa suntem noi ca popor, ne pricepem la a ne da cu părerea despre politică, despre economie. Despre absolut orice pentru că tare priceput e românul! Hai să nu fim ipocriți și să dăm vina pe modul în care oamenii de aici o strică. Ce vină are până la urmă pământul românesc cu cei care sunt acum aici? Chiar mă frustrează atitudinea asta pareristică a românilor care nu sunt niciodată mulțumiți de ceva, de fiecare dată trebuie să apară o altă dezamăgire pentru care să fii român…

Îți spun din tot sufletul că îmi iubesc țara de mor! Și așa cum fiecare dintre noi avem frustrările noastre că nu avem mediul social pe care ni l-am dori, jur că nu înțeleg sau poate sunt eu mai bătut în cap, de ce nu faci ceva să fie România așa cum îți dorești?

– Aaa, păi n-am cum că sunt prea mic față de ei!

Hai sictir. Sunt atâtea locuri în care poți umărul la treabă. Uite, ce te ține din a te implica civic în câteva activități? Ah, că ești o putoare care preferă confortul propriu și să nu-i deranejze pe ceilalți că cine știe ce poate păți? Eu m-am săturat să îmi decidă alții soarta! Ca mine cu siguranță mai sunt mulți dintre tinerii care încă n-au plecat din țară pentru că mai au o speranță:

Tinerii din România care încă nu au plecat și pot face ceva să aducă o schimbare.

(mic) STORY TIME!

Când am intrat în anul I de facultate, am venit cu gândul că îmi termin aici treaba și după plec la master în Suedia sau Norvegia (voiam în țările nordice pentru că oamenii sunt educați și îmi doresc oameni de genul în jurul meu), iar acolo voiam pe ceva antreprenoriat sau business. Așa suna planul meu și mi se părea unul destul de bun dat fiind faptul că nu simțeam cum România mă poate ajuta în ce vreau să fac.

Timpul a trecut și am tot întâlnit oameni interesanți cu idei mult peste tot ce credeam eu că înseamnă România ca workplace. Ușor ușor am înțeles faptul că România e un adevărat paradis fiscal (caută despre asta să vezi cât de mici sunt impozitele pentru IMM-uri) și că dacă vreau să fac ceva nou sau să aduc un serviciu de nișă pe piața din România, încă mai am câțiva ani la dispoziție. Nu știu dacă înțelegi câte oportunități are țara asta, dar nu ești atât de educat încât să le vezi.

Da, salariile din vest sunt WOW și poate că e un alt motiv pentru care am fost dispus să plec! Dar pe bune, cu ce mă ajuta că primesc 50$/h când un prânz ajunge 25$ (e doar un exemplu). Da, România nu are cele mai bune sisteme: cel educațional e la pământ și am văzut toți cum profesorilor le e frică să nu vină ceva de la minister sau inspectorat, cum cel medical e așa cum e pentru că nu sunt fonduri alocate suficient de mult, iar medicii sunt priviți ca pe niște șpăgari că nu te tratează dacă nu-i bagi ceva în buzunar și așa mai departe.

Însă am ales să rămân pentru că am încredere că eu ca tânăr pot schimba ceva.

Acum mă întorc puțin la tabăra ,,HUO! IPOCRIȚILOR!”. Dragilor, dacă tot vi se pare România un așa dezastru, de ce nu plecați? Prea mulți hoți. Prea mulți indiferenți. Prea mulți analfabeți în funcții de conducere… Eu zic să ne facem bagajul și să plecăm unde vedem cu ochii. Chiar sunt dezamăgit să văd că din ce în ce mai mulți doar își dau cu părerea și nu fac nimic pentru a schimba ceva la ei sau în societate. Alegem să fim confortabili și să nu facem ceva de impact, știm doar să ne dăm cu părerea și atât. Avem 18 milioane de păreri și 2 milioane mai mișcă ceva să schimbe lucrurile.

-Așa e România…!

Hai să îți arăt eu cum e România mea!

Sunt român și România e țara mea. Indiferent de ce se întâmplă așa va rămâne și nu voi blama niciodată țara pentru oamenii din ea care o strică.

,,- Copiii îi învață în școală tango. Termină școala, dă cu pieptu’ dă viață… Suprizăăă! În viață se joacă călușarii!
– Știți?
– Nu știm!
– Păi de ce mă?
– Că mă noi în școală ne-a învățat tango!
– Bă dă-mă dracu’! Păi hai mă să vă învețe altceva, să vă învețe ce trebuie!
– Păi nu putem.
– Că așa e sistemul!
– Să mor io… așa e sistemul? Păi hai să schimbăm sistemul!
– Păi nu se poate!
– De ce?
– Așa e…”

Am scos partea asta din videoclip pentru că mi s-a părut fix ce încerc eu să zic în tot articolul ăsta. Dacă tot suntem așa nemulțumiți de sistem, de ce nu-l schimbam? Mai mult decât atât, de ce suntem atât de ipocriți să vorbim despre România și că vai doamne suntem români doar de 1 decembrie? Marcele din Fundata de Jos, vrei să serbez ziua națională în fiecare zi să-ți demonstrez că sunt patriot?

M-am săturat de toți pareriștii și ,,specialiștii” de ocazie care apar peste noapte. Consideră-mă încuiat sau cum vrei tu, însă atunci când o să mai văd chestii de genul pe Facebook sau pe Instagram, nu te mira de ce te-am scos de la prieteni sau follow.

C.P.🧐

Mama lor de relații!

Chiar mi se pare că noi ca generație nu mai înțelegem relațiile. Încercăm cumva să ne dăm peste cap să ne fie nouă ca indivizi bine, iar binele celuilalt nu există. Nu îndrăzni să fii atât de ipocrit încât să nu recunoști că atunci când îi impui unei persoane o chestie pe care tu o crezi, fără să-ți pese în mod real de ce se întâmplă între voi o faci pentru ,,binele vostru” (o să vezi mai târziu la ce mă refer).

Când a fost ultima dată când ai cunoscut pe cineva cu adevărat? Sau mai mult decât atât, când a fost ultima dată când ai avut o discuție meaningfull cu o persoană? Să îi spui ce te deranjează fără să fie o situație de genul: ,,Îmi e frică să-i spun pentru că ne-am certa și ne-am despărți!” Înțeleg că acum poate problema noastră cea mai mare ține de încredere. Dar cum să prinzi încredere în cineva pe care abia ai cunoscut? Shit, nu prinzi în câteva săptămâni! Încrederea e ceva care se câștigă greu și care se pierde repede.

SFAT: Nu cunoști o persoană într-o viață, dar în câteva săptămâni sau luni, Vasilico care iubești până la lună și la stele toți hăndrălăii din an în an.

Revenind la încredere. Băi, nu știu. Fiecare e diferit și nu poți să-i ceri unei persoane să aibă încredere în tine pentru nimic, adevărul e că ea se clădește în timp. Parerea mea e că atunci când vrei să încerci să îți construiești o relație cu cineva (indiferent de tipul relației) încearcă să fii prezent pentru oricine ar fi persoana respectivă. Nu te costă nimic să asculți!

Pe cealaltă parte, îi poți cere să comunice cu tine. Noi chiar nu știm să comunicăm eficient deloc. Nu e vorba despre a elabora romane psihologice despre relația voastră, însă chiar nu e atât de greu să îi spui persoanei: ,,Bă, prostule/proasto, vezi că mă deranjează treaba asta!” și după să vorbiți despre asta ca 2 oameni normali. Eu sunt un mic hater așa când vine vorba de relații pentru că mi se pare că sunt extrem de multe cupluri care nu se potrivesc pentru că vezi pe fața lor că e ceva forțat. Am cunoscut atâtea persoane care își făceau o relație doar pentru a nu se simți singure și DOAMNE CÂT DE GREȘIT E ASTA!

Damn it! Cuplurile pe care chiar le apreciez pentru modul în care sunt și se comportă le număr pe degetele la o mână. Motivul pentru care mie îmi plac așa de mult e pentru că au acea ,,chimie” și atunci când îi vezi poți să zici: ,,Aș vrea să am și eu ce au ei!”

În fine, pe lângă faptul că pentru noi comunicarea și încrederea sunt forte importante pare că ne încăpățânăm să avem curajul de a începe discuții care contează. Discuții care ar putea duce relația mai departe. Eu sunt genul de persoană care vrea să știe, sunt extrem de curios să văd ce te-a făcut pe tine să ajungi așa cum ești acum. Spune-mi despre lucrurile prin care ai trecut, despre ce îți dorești să faci în viață, vreau să aud chestii meaningfull! Normal că nu de la început, dar m-am săturat să am conversații monotone și să mă trezesc peste câteva luni că nu cunosc persoana de lângă mine.

Încercați din toată puterea voastră să nu fiți absurzi. Cu nimic. Vorbește cu fostul sau fosta? WOW! ȘOC ȘI GROAZĂ! Ceva de neiertat! Cum să faci așa ceva? Băi, să nu fim ipocriți că dacă relația aia nu s-a încheiat că te-a înșelat sau mai știu eu ce caz care să zicem că nu poate fi iertat, de ce să nu poată oamenii să-și spună: ,,Bună, ce mai faci?” pe stradă. Poate sunt eu mai ciudat și nu văd aici o problemă, dar dacă ai avut la un moment în viața ta niște sentimente pentru o persoană și ați împărtășit ceva frumos, de ce să nu rămâneți prieteni. Nu văd o problemă în a discuta deschis cu persoana din relație despre lucrurile astea și dacă nu te înțelege poate că nu e pentru tine.


În inima ta, mereu va fi un loc special pentru cineva. Prima dragoste. Prima despărțire. Primul orice.


Cumva mă contrazic singur când zic că sunt rațional și vorbesc despre sentiment, despre emoții pe care nu ar trebui să te chinui să le înțelegi. Recunosc însă că în trecut am fost atât de arogant încât să zic că totul e gata când de fapt sentimentele nu erau în totalitate consumate și rezultatul final nu a fost bun pentru niciuna dintre părți. Dacă ar fi să îți recomand ceva în punctul ăsta e să fii cât de sincer poți fi cu tine și să te gândești dacă chiar e momentul să începi ceva nou când încă mai sunt lucruri neterminate.

Am realizat că am nevoie de timp și mi-am luat, apoi am crezut că e momentul potrivit când de fapt nu era. E foarte greu atunci când nici tu nu te înțelegi pe tine. Când nu ești sincer cu sentimentele tale.

Ok, bun. Ești sincer și îi spui tot ce-ai de zis însă nu pare să meargă ceva. Doar nu intri în depresie și te închizi în tine! Mor de gât cu persoanele care atunci când cineva se închide în el/ea pentru că iubi îi refuză afecțiunea! Vasilico, ține minte asta:

Fericirea ta nu depinde de cineva.

Pur și simplu. De ce cineva ar trebui să îmi influențeze fericirea? De ce să mă țină pe loc din a cunoaște persoane noi? Fericirea ține de tine și atât. Nu lăsa ca fericirea să depindă de altă persoană. Ce crezi tu că e fericirea alături de persoana aia sunt de fapt momentele de fericire care pot fi asimilate cu adevarata fericire, dar spune-mi acum că dacă ai terminat o relație și peste 5 ani ești în alta, fericirea ta nu mai există? Nope. Va fi acolo sub forma unor momente alături de altcineva.

Ce vreau să zic cu toată prelegerea asta? Ei bine, opusele nu se atrag. Renunță la ideea asta tâmpită și găsește acea persoană cu care poți construi ceva. Sunt atâția oameni potriviți pentru tine și tu stai în Gigel că fără el viața nu poate merge înainte – ÎHHH!

C.P.🧐