Romantismul e de kkt

Odată cu romantismul au început să apară și problemele. Am început să credem din ce în ce mai mult că există o persoană ideală pentru noi. O jumătate care deține puteri asupra noastră. M-am gândit că ar fi un subiect interesant de abordat după ce am văzut un clip pe YouTube cu Alain de Botton în care vorbea despre iubire.


Motivele pentru care facem cadouri

Azi e o zi despre dragoste. Bărbații se dau peste cap să găsească un cadou pentru iubitele lor: cumpără flori, bomboane, tot felul de mici atenții pentru că e 14 februarie. Dar te-ai gândit vreodată că e greșit? Nu zic că e greșit să surprinzi persoana din viața ta, dar faptul că o faci cu un anumit scop. Adică de ce ar trebui să-i cumperi flori și chestii doar la aniversări sau sărbători? Când a fost ultima dată când ai surprins-o, cumetre, cu ceva spontan? Băi, de aici mi se pare că pleacă problema. Suntem adesea preocupați de găsirea unui motiv pentru care să fac lucrurile. O fac pentru că e ziua noastră, o fac pentru că au trecut 3 săptămâni de la nu știu ce, o fac pentru că mâine se împlinesc 2 săptămâni de ,,neceartă”. Implicit găsirea unor motive pentru care să surprinzi pe cineva mi se pare că nu duce la nimic, adică clar se bucură, dar de ce să nu o bucuri mai des cu chestii mici?

Am ajuns mi se pare să ne concentrăm până și în relațiile interumane pe atingerea obiectivelor când de fapt nu e despre asta. Nu ar trebui să avem din punctul meu de vedere un motiv pentru care facem cadouri persoanelor din jurul nostru. Gândește-te puțin la tine dacă de exemplu ai primi fără un motiv un cadou, o carte să zicem, de la un prieten nu te-ai bucura? Eu cel puțin mă gândesc că atunci când primim lucruri de genul sau avem parte de momente așa în viața noastră tindem să ne conectăm mai mult cu persoanele respective.


Poate te întrebi ce legătură au motivele pentru care facem cadouri cu topicul în sine despre romantism. Voiam să fac o introducere despre cum văd că a ajuns să fie înțeles romantismul contemporan. Pe lângă faptul că societatea și industra media promovează o imagine falsă a cuplului ideal, al perfectului în relație, mi se pare că romantismul e cea mai mare prostie și poate cel mai mare rău pe care iubirea l-a întâlnit.

O să înțelegi ce vreau să zic imediat.

Iubirea prin natura ei a fost afectată de curentul romantic din istorie. De-a lungul timpului am observat cum pe rând în iubire apare ,,jumătatea” care îți rezolvă toate problemele existențiale. Cum ,,jumatatea ta” vine cu un atât de mare aport în viața ta încât tu nu trebuie să faci nimic pentru a evolua, a crește împreună. Nu, nu e despre asta în romantism.


Cum a stricat romantismul iubirea?

Minte-mă și spune-mi dacă nu cel puțin odată în viața asta nu te-ai gândit că: ,,Există cineva perfect pentru mine! JUMĂTATEA MEA!”

Să o luăm treptat. Scrisorile de dragoste, literatura romantică, toate formele clasice de a exprima iubirea au în centru un singur lucru comun: idolatrizarea jumătății tale. Ne-am obișnuit și am crescut cu ideea unei persoane care poate veni cu un adevăr absolut în viața noastră legat de iubire. Implicit să credem că există o singură persoană în toată lumea asta care ne poate ajuta să trecem prin viață și să iubim cu adevărat.

Până și în industria media, în cinematografe, în seriale, observăm cum există o poveste de dragoste clasică în care cuplul se întâlnește și ,,trăiesc o poveste ca în filme”. Guess what? E un film. Nu e realitate și niciodată nu va fi. Realitatea noastră e departe de ce observăm în filme. Din toate aspectele menționate, noi avem impresia că în viața de zi cu zi, trebuie să existe acea persoană cu care tu nu ai nevoie să comuni. Nu ai nevoie să-i spui ce gândești pentru că ea știe deja ce gândești. Când ești supărată el să știe de ce ești supărată. B U L L S H I T! De unde vrei să știe un bărbat pentru ce ești tu supărată dacă nu-i spui? N-am ajuns încă capabili să citim minți, până atunci hai să comunicăm.

Există o problemă reală a imaginii pe care o avem creată despre jumătatea perfectă și cum e de fapt realitatea jumătății tale. Discrepanța dintre cele două e creată de faptul că în cinematografie e ilustrată o imagine aproape de perfecțiune, o imagine a idealului așa cum spuneam mai devreme, acolo unde nu ai defecte. Defectele fiind un aspect irelevant în povestea de iubire, în schimb în realitate ai nevoie de asta. Ai nevoie de defecte. Ai nevoie să le cunoști și să le comunici.

Pe bune acum.

Nu există cuplu care să nu aibă o ceartă. Dacă e o relație fără ceartă, e o relație în care nu există comunicare suficientă, poate și rezultată în creierul nostru din imaginea pe care o avem despre cum ar trebui să arate cuplul perfect în filme (ăia care nu se ceartă niciodată). Să nu fim ipocriți și să vedem doar lucrurile bune. E normal să existe defecte, să existe certuri, e normal să nu meargă totul bine.

Nu pot să-mi imaginez o relație fără certuri, contraziceri, discute mai aprinse. Băi, vă vine să credeți că sunt oameni care cred că persoana de lângă ei trebuie să știe ce se întâmplă cu el/ea pentru că ,,dacă mă iubește știe ce am”? *bleah*

E fascinant cum romantismul a reușit să strice o chestie atât de frumoasă.


Sunt de părere că despre relații și iubire ai putea vorbi ore în șir. Am ajuns să cred că o conexiune reală se poate crea și între două persoane diferite atât timp cât comunică. Nu cred în opusele se atrag pentru că pur și simplu contează să aveți lucruri comune, să vă bucurați împreună de momentele amândoi.

Conexiunile reale există. Există și au nevoie de timp pentru a se consolida. Mă îndoiesc că dacă te arunci cu capul într-o relație înainte de a cunoaște real problemele, defectele, toate lucrurile care ar putea să te supere în timpul relației, treaba aia a voastră ar putea merge. Noi ca generație avem nevoie real de conexiuni sănătoase care să ne dezvolte, să ne stimuleze și care să fie bazate pe încredere. Mai mult decât atât, e normal ca într-o relație odată ce se clădește să aveți nevoie de pauze, nu mă refer la despărțiri sau ceva, mă refer că ai nevoie în viața ta de timp al tău pentru a-ți menține o sănătate mentală bună. Ăăă, dar de ce zici asta? Spun asta pentru că odată ce clădești într-adevăr o relație și stați toată ziua unul cu altul uitați cine sunteți. Gândește-te așa, ieși dintr-o relație de 3 sau 4 ani în care a-ți fost în fiecare zi împreună, îți garantez că primul sentiment o să fie de gol. O să realizezi că nu te cunoști, nu știi ce-ți place să faci, te simți de parcă nu ai un scop. Apoi d-asta zic că e important să mai ai și momente ale tale. Tu cu tine.

Cred că asta a reușit cel mai mult romantismul să strice: conexiunea reală dintre oameni.

În final, vreau să te las poate cu o idee pe care n-am acoperit-o: dacă îți dorești conexiuni reale cu oamenii din viața ta acordă timp. Pur și simplu nu grăbi nimic din ce s-ar putea întâmpla între voi. Înțeleg că sunt lucruri care poate vi se par minunate și vai doamne ce bine vă potriviți, însă mai devreme sau mai târziu trebuie să vă cunoașteți cu adevărat și de acolo pot porni toate frustrările care nu vor duce nicăieri. Știu că timpul pentru noi e ceva extrem de important, însă dacă măcar ți-ai cunoaște prioritățile înainte de a începe o relație, cu siguranță te va ajuta.

C.P.🧐

Una dintre prostiile contemporane: multitaskingul

CINE??? EU?? AHHHH POT SĂ FAC 3 LUCRURI ÎN ACELAȘI TIMP! ȘI PE TOATE BINE!

io, acum câteva luni

Puteam să jur că în urmă cu câteva luni una dintre calitățile mele era multitaskingul. Mereu consideram că pot să îmi fac o temă, să stau pe telefon, să mai și gătesc între timp de ce nu? Toate astea la grămadă pentru că aveam impresia în capul meu că finalitatea unor multitudini de lucruri înseamnă că am fost productiv în ziua respectivă, însă în același timp nu înseamnă neapărat și ceva calitativ în final.

Dar nu e o problemă asta. Adică dacă îți definești munca ca fiind ceva: ,,Meh. Nu e bine, dar măcar am timp de Netflix.” atunci e treaba ta. Eu am ales să îmi fac treaba într-un mod cât mai constructiv și să îmi aloc timp pentru a face o muncă calitativă. Nu mă încălzește dacă știu că am făcut într-o zi 14 task-uri, iar la finalul zilei simt că doar a trecut fără să rămân cu ceva real.

Mereu mi-a plăcut să înțeleg lucrurile. Mi-am dat seama recent că treaba asta cu multitaskingul e un alt bullshit pe care cineva îl livrează doar ca să dea bine. De ce? Sună bine în primul rând, adică cine nu și-ar dori lângă el o persoană capabilă să facă 4 lucruri în același timp? Știm cu toții: multe lucruri = productivitatea. Nu chiar. Calitatea muncii de cele mai multe ori când focusul e împărțit în mai multe părți tinde să scadă, iar implicit productivitatea muncii pe care tu o prestezi, indiferent de care e finalitatea ei, vei observa că ori nu ai învățat ceva complet fie că participai la un webinar, ori că nu ai terminat task-ul pe care îl aveai pentru că încercai să fii atent și la webinar. Știu, e un exemplu, dar sper că înțelegi ideea.

Mi se pare că e o bubă a societății treaba cu multitaskingul. Parcă toți te vor cât mai productiv, cât mai multe task-uri pentru că volumul aduce rezultate. Vorbesc din perspectiva unui om al naibi de orientat către rezultate și perfecționist. Tind să lucrez și să-mi fac treaba de atâtea ori încât uit și de mine în unele momente, însă mă interesează ca munca pe care o fac eu să fie cel mai bun rezultat pe care îl pot da. Apoi că dacă mă gândesc așa poate nu toți sunteți de acord cu mine, însă multitaskingul în viața de zi cu zi eu n-am auzit o persoană care să fie conștientă să facă mai multe lucruri odată.

Am auzit la oameni mai deștepți decât mine un lucru interesant care m-a convins total că nu putem face mai multe lucruri în același timp. Spunea tipul respectiv că în creierul nostru nu se pot întâmpla 2 activități în același timp, partea din creierul nostru care se ocupă cu menținerea atenției nu e capabilă să facă multitasking pentru că atenția implicit poate fi asupra unui singure activități de moment. Hai să o luăm așa: încearcă să scrii ceva și să vorbești cu o persoană în același timp, merge? Ai putut să le faci pe amândouă?

Tot bullshit-ul ăsta cu multitaskingul nu ajută pe nimeni de fapt. E doar o minciună pe care să ne-o spunem nouă atunci când credem că de fapt suntem capabili să ducem la bun sfârșit mai multe task-uri simultan.

C.P.🧐